În loc de “An nou fericit”, eu îţi zic, iubite cititorule: Domnul să-ţi ajute să începi o viaţă nouă cu El şi să trăieşti anul întreg cu El!”. Dacă faci acest lucru, fericirea vine de la sine. Dar întrebarea e: cum să începi o viaţă nouă cu Domnul? Eu îţi răspund: Să te hotărăţti contra păcatelor, însă nu cu putere de la tine să iei această hotărâre, ci cu putere de sus, de la Domnul”.

PĂRINTELE IOSIF TRIFA (1888-1938)

De Fericitul martir Mircea VULCĂNESCU

Colind sărac,

suflet sărac.

Să pot, m-aş fi făcut colac.

Şi-n miez de nucă aş fi vrut să mă

prefac,

dar n-am putut,

căci nu-i pe plac.

Colind sărac,

Suflet sărac.

Şi totuşi n-am putut să tac

ci iţi trimet un gând,

flămând,

ca dorul unui vechi păstor,

colindător,

ce sta veghind

şi aşteptând,

să vadă cerul coborând.

Colind sărac,

Suflet sărac.

Colind al sufletului meu

eşti gol de sârg, de drag eşti greu;

gol cum e bunul Dumnezeu

născut în staul, printre oi,

nu în palate, ci-n nevoi,

ca să ne fie nouă Frate

şi să ne scoată din nevoi

şi din păcate.

Colind sărac,

suflet sărac.

Prunc de o zi

Domn nefăcut

S-a întrupat Cel Nevăzut

şi din Fecioară S-a născut.

Din slavă plină, din tărie,

ni S-a născut în sărăcie,

Sol coborât din vecinicie,

Vis împlinit,

Hristos în cuie răstignit,

în ieslea rece ne-nvelit,

un bou suflând

îngeri în jurul Lui veghind,

păstori cântând,

amurg pe cerul ruginit…

şi… «trei crai de la răsărit»

ce «spre stea au călătorit»…

Colind sărac,

suflet sărac.

Vin la-nchinat

Şi, dar din sufletul curat

I-au adus aur, să domnească,

Smirnă ca să tămăduiască,

Tămâie, ca să-nvioreze,

Rugă, ca să se-nduioşeze.

Tot ce-nfloreşte, să rodească.

Tot ce-i pierdut, să se-mplinească

Ce este strâmb, să se-ndrepteze.

Săracii să se-ndestuleze.

Furtuna să se liniştească.

Duşmanul să se biruiască.

Toată ispita să-nceteze.

Doar bucuria să cuteze.

Şi robi suntem, ca şi regi,

să ne găsim din nou întregi

prin Taina Lui de căpătâi

în slava noastră cea dintâi.

Colind sărac,

suflet sărac.

O stea azi ni s-a arătat.

E steaua lor? E steaua cui?

A tuturor? A nimănui?

Argat, fecior de împărat,

e steaua Lui…

I-al nostru! Atât L-am aşteptat

şi-L aşteptăm neîncetat

în fiecare an odată

să se nască

să ne pască

şi să ne mântuiască

pe noi, — robii Lui

pierduţi hai hui —

ce-I ducem lipsa greu, când nu-I

că de răsare câte-o stea

pornim grămadă după ea.

Iar de-L găsim,

Îl răstignim,

în cruci,

pe la răscruci.

În toate cuvintele şi faptele mele călăuzeşte-mi gândurile şi simţămintele, în toate întâmplările neprevăzute fă să nu uit că totul este trimis de sus de către Tine. Învaţă-mă să mă port drept şi cu înţelepciune cu toţi fraţii mei, să nu tulbur şi să nu supăr pe nimeni. Doamne, dă-mi putere să duc greutatea zilei care începe şi toate întâmplările din cursul zilei. Călăuzeşte voinţa mea şi învaţă-mă să mă rog, să cred, să nădăjduiesc, să rabd, să iert şi să iubesc. Amin.

Rugăciune rostită de călugării de la celebra mănăstire Optina din Rusia (la nord de Moscova).

Acest salut presupune – în concepţia lui Traian Dorz - cel puţin două interpretări:

1. Munca cea mai aspră

2. Suferinţa cea mai îndelungată

… este pământul aristocratic al României

… este cetatea naturală a României

… este poarta spaţiului românesc spre Europa

… ESTE DESCHIDEREA SPRE CER A ROMÂNIEI

Pâinea îi este necesară de la naştere. Cartea îi este necesară îndată după aceea. DAR DUMNEZEU ÎI ESTE NECESAR TOTDEAUNA.

Traian Dorz, Semănaţi cuvântul  sfânt, p. 51

Romanii zic: Omule, stăpâneşte-te!

Chinezii zic: Omule, fă-te mai bun!

Mahomedanii zic: Omule, apleacă-te!

…însă HRISTOS ZICE: FĂRĂ MINE NU PUTEŢI FACE NIMIC! (Ioan 15:5).

2. Temeţi-vă de Dumnezeu măcar cât vă temeţi de oameni.

3. Rugaţi-vă lui Dumnezeu măcar cât vă rugaţi de oameni.

4. Cinstiţi-L pe Dumnezeu măcar cât îi cinstiţi pe oameni.

5. Nădăjduiţi în Dumnezeu măcar cât nădăjduiţi în oameni.

6. Căutaţi ajutor de la Dumnezeu măcar cât căutaţi de la oameni.

7. Împliniţi legea lui Dumnezeu măcar cât împliniţi legea oamenilor.

8. Slăviţi pe Dumnezeu măcar cât îi slăviţi pe oameni!

1. Cartea este o apă.  Cititorul este însetatul. Cu ce fel de apă îl îmbii?

2. Cartea este o lumină. Cititorul este un călător. Ce fel de cale luminezi?

3. Cartea este un medicament. Cititorul este un bolnav. Cum îi alini suferinţa?

4. Cartea este un prieten. Cititorul este un singuratic. Ce fel de sfat dai?

5. Cartea este un învăţător. Cititorul este un elev. Cum îl înveţi?

6. Cartea este un părinte. Cititorul este un copil. Te superi pe el?

7. Cartea este un indicator. Cititorul este un turist. Spre ce îl îndrepţi?

            Ca urmare, dorim să formulăm – în planul discuţiilor şi al analizelor angajate despre destinul european –, următoarele două chestiuni: Ce sau cine a determinat descreştinarea treptată a omului european? Cine l-a deturnat de la lupta (nevoința) pentru dobândirea celei mai importante cetăţenii, cea a cerului, pentru exclusiva şi efemera cetăţenie telurică? Avansăm aceste întrebări invocând epistola paulină adresată evreilor, cărora ”Apostolul Neamurilor” le propovăduia că nu avem aici cetate stătătoare, ci suntem în căutarea celei ce va să fie (Evrei, 13:14), dar și având în vedere opiniile Sfântului Nicolae Velimirovici potrivit cărora ”ne naștem aici, dar nu pentru aici. Trăim aici, dar nu pentru viața aceasta”[6].

Potrivit gânditorului creștin Petre Ţuţea, Umanismul a fost primul mare curent care a condus spre grava rătăcire a omului modern, rătăcire care-şi are sorgintea în antropocentrism. Renaşterea l-a învăţat pe om să scrie Dumnezeu cu „d” mic şi om cu „o” mare. Practica Umanismului – continuă Ţuţea – este aceea de a-l înlocui pe Dumnezeu cu omul, adică pe Creator cu creaţia.  Un umanist pur, adică indiferent din punct de vedere religios, este – potrivit învățatului român – un „homo stultus” (om prost), un scormonitor în materie, veşnic neliniştit, pentru că se străduieşte zadarnic să facă ordine de unul singur, fără ajutorul Divinităţii[7]. De altfel, este lesne să proclami cu emfază – potrivit ideologiei umaniste – iubirea omenirii în ansamblul ei, însă este mult mai dificil să-l iubeşti pe om ca entitate individuală, ca microcosmos care vieţuieşte lângă tine.

A urmat – trecând prin Reformă – , „secolul luminilor”, care a determinat – potrivit lui Constantin Noica – moartea lumii cultului, şi, în învălmăşeala unei asemenea prăbuşiri, s-a ridicat, lent, o lume a culturii moderne, devenită un surogat profan al spiritualităţii autentice, care, – atenţiona gânditorul de la Păltiniş – , se va sfârşi printr-o afirmare goală a eului. „Prin cultură, omul trebuie să depăşească Natura, dar nu prin a o perverti. Din această perspectivă, „bunul sălbatic” e preferabil „rafinatului decadent”, deoarece primul e viu şi-şi păstrează virtualităţile, pe când cel de-al doilea e agonic şi secătuit. De aceea, de la lozinca iluministă Luminează-te şi vei fi s-a ajuns la formula Luminează-te, dar îţi vei pierde fiinţa”[8].

„Epoca Luminilor”, din ale cărei bezne, se pare, lumea nu şi-a mai putut reveni, a stabilit paradigma de gândire a secolelor următoare, bazată pe atotputernicia ştiinţei şi pe caducitatea religiei. În consecinţă, omul a început să caute sensuri şi valori în afara lui şi nu în interiorul său, având drept piloni existenţiali raţiunea şi încrederea în progres[9]. Această atitudine arogantă a fost numită de teologii Bisericii răsăritene „idol de ţărână”. Mai mult, Sf. Antonie cel Mare (251-356) atrage atenţia asupra faptului că omul, cu minte raţională şi atât, reprezintă doar o jumătate de fiinţă. Pentru a fi întreg, omul raţional trebuie să aibă şi un suflet raţional, care, inevitabil, tinde către Dumnezeu, ascultă de Dumnezeu şi, astfel, reuşeşte să deosebească binele de rău[10].

Secolul al XVIII-lea a ignorat acest adevăr; de aceea, în societate cultul a fost înlocuit de cultură.  

Prin cultură se poate înţelege şi tot ce cultivăm. Dar să fim atenţi – atenţiona Rafail Noica – fiindcă ce cultivăm, aceea o să şi devenim[11]. Și acest avertisment a fost înlăturat de vanitosul om al Europei, care a ales, în deplină libertate şi raţional, moartea în locul vieţii, întunericul în locul luminii, minciuna în locul Adevărului, nefirescul în locul firescului. După expresia sugestivă a Sfântului Teofan Zăvorâtul, mintea apuseană face doar pe deşteapta, pentru că nu mai are o normă de credinţă, şi atunci o tot caută. Ea răscolește în materie necontenit, tulburată şi complexată, încercând să ajungă la esenţa Adevărului, însă fără niciun folos. Ca urmare, mintea occidentală este condamnată la permanenta inovaţie, la eterna schimbare. Este nevoită să trăiască mereu în actual, să fie ancorată mereu în astăzi. De cealaltă parte, mintea răsăriteană a reuşit să se bucure de Adevăr şi, în consecinţă, să se odihnească în el. Răsăriteanul s-a dumirit că intelectul i-a fost dat omului nu pentru a căuta Adevărul, ci pentru a primi Adevărul[12]. Omul nu găseşte Adevărul, ci Adevărul îl găseşte pe om – după expresia Sfântului Augustin. Cu alte cuvinte, Adevărul nu poate fi o noţiune abstractă, o teorie sau un silogism filosofic, ci o Persoană desăvârşită, iar aceasta este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană din Sfânta Treime[13], singurul din Univers care a putut să spună despre sine că este Calea, Adevărul și Viața (Ioan, 14:6).

O viziune luminată de puterea Duhului Sfânt despre Europa şi omul ei a avut şi Nicolae Velimirovici (1881-1956), episcop al Jicei (Serbia), martor al celor două conflagraţii mondiale, închis în lagărul nazist din Dachau de lângă München, în Germania anului 1945, şi canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe în anul 2003.

Ideea centrală a scrierilor despre Europa a celui supranumit „noul Gură de Aur” al Serbiei este cea potrivit căreia omul european a ales singur și conștient să moară lăuntric. Ca urmare, el a început să răspândească în jurul lui duhoarea morții, datorită abandonării și alungării din mintea și din sufletul său a credinței în Hristul răstignit și înviat, care a biruit definitiv spectrul nemilos al morții. „Că omenirea Europeană a făcut legământ cu moartea şi învoială cu iadul este cel mai vădit lucru dintre toate cele petrecute în istoria lumii în ultimele două sute de ani. Europa întreagă duhneşte a moarte. Universităţile europene propovăduiesc moartea. Cărturarii Europeni descriu moartea. Oamenii de ştiinţă europeni fac moartea nemuritoare. Politicienii Europeni lucrează pentru moarte. Dascălii Europeni sădesc moartea în sufletele tinerilor. Imperialiştii Europeni răspândesc moartea în întreaga lume. Revoluţionarii Europeni poartă stindardul morţii. Europa modernă este sinonimă cu moartea. Nu vrea să ştie de viaţa de după moarte”[14]. În această cheie de prezentare a situaţiei spirituale europene se pronunţă şi un contemporan al său, vestitul teolog sârb Sf. Iustin Popovici: „N-aţi observat că, atunci când se îndepărtează de Dumnezeu-Logosul Întrupat, continentul european se scufundă în barbarie, în nebunie, în antropofagie civilizată, în funeste războaie de exterminare? Un om înghite alt om, un popor alt popor, o rasă altă rasă”[15].

Şcolit în instituţii de prestigiu din apusul Europei, călătorind prin aproape toate statele continentului, Sf. Nicolae Velimirovici a reuşit să cunoască şi să simtă în profunzime sufletul omului european şi societatea construită de el. De aceea, în scrierile sale sunt prezente numeroase semnale de avertisment adresate Europei, care avea odinioară ca stindard comun viziunea creştină asupra vieții, cea diluată apoi, de-a lungul secolelor, şi, în cele din urmă, înlocuită de ateism şi de materialism. Evanghelia (Vestea Bună) a fost înlocuită de ştiinţă, iar locul Divinităţii a fost luat de om, care s-a proclamat pe sine dumnezeu, devenind un idol închinător la propria sa existenţă „civilizată”. Din această perspectivă, Nicolae Velimirovici este de părere că lumea asiatică, pe drept cuvânt, ar putea numi Europa atee „Ciuma albă” sau „Demonia albă”. „Albă” după culoarea pielii, şi „Demonie” pentru întunericul din sufletul european, care s-a lepădat de lumina hristică[16]. Europa îl izgoneşte pe Iisus Hristos şi îl numeşte asiatic[17], iar religia este pentru ea doar o simplă superstiţie populară[18], un basm al bătrânilor superstiţioşi din Evul Mediu. „Toate neamurile urăsc numele lui Hristos din princina Creştinilor. Toţi îl alungă pentru că aud de la Creştini cum ei înşişi se leapădă de El în numele culturii lor, iar pe Apusenii botezaţi şi cultivaţi îi numesc diavolii albi”[19].

Repercusiunile au fost imediate şi dureroase pentru omul european: „…şcoală fără credinţă, politică fără cinste, oaste fără dragoste de ţară, stat fără binecuvântarea lui Dumnezeu”[20]. Cultura europeană care a început să-l slăvească pe omul muritor – avertizează Velimirovici – din care Dumnezeu, Logosul-întrupat este aruncat la coşul de gunoi al istoriei universale, ca ceva perimat, care şi-a trăit timpul său istoric, va împărtăşi soarta decadentă a marilor culturi antice. „Atunci când Europa s-a crezut cultă, atunci s-a sălbăticit. Când a crezut că ştie tot, atunci s-a prostit. Când a crezut că e foarte puternică, atunci a devenit neînsemnată ca o pânză de păianjen”[21]. Pentru ce toate acestea? „Pentru că Europa este cu totul pământească, fără vreo dorinţă de a urca la cer”[22].

Cultura adevărată trebuie să fie rezultatul adevărului trăit, nu este un tipar la care subscriem, ci adevărul după care trăim. Orice cultură are un „centru de autoritate” care dă substanță acelei culturi. Or, acest centru al culturii europene a fost Iisus Hristos[23]. Din păcate, El a fost înlăturat, izgonit în transcendent, și atunci omul european a început să facă cultură doar de dragul culturii, să facă artă doar de dragul artei și să trăiască o viață numai de dragul de a trăi. Toate aceste situaţii sunt absurde, nu au  un conținut de substanţă și sunt lipsite de un scop înalt.

Plecând de la comentarea versetului biblic „Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi” (Luca, 1:52), episcopul sârb este de părere că omul european a ignorat mesajul divin. Dacă şi l-ar fi însuşit, nu ar fi declanşat cele două conflagraţii mondiale[24], pete urâte, teribile pe istoria umanităţii şi o ruşine pentru întreaga creştinătate. „Când s-au gândit că le ştiu pe toate [oamenii europeni – n.n.] de fapt nu ştiau nimic. Căci cu cât ştiau mai multe despre microbi, cu atât ştiau mai puţin despre Dumnezeu. De aceea i-a lovit mâna grea a Domnului cerului şi pământului”[25].

Situația dramatică în care ne zbatem astăzi, când fiecare conștientizează că trăim vremuri grele, de maximă încordare, dar în care nimeni nu vrea să recunoască și partea sa de vină, a fost anticipată de Velimirovici, care le-a spus sârbilor și restului Europei, în plin război mondial, prin Fereastra temniței sale: „Ne-am luat după Europeni, care de mult au declarat război lui Hristos; i-am urmat precum umbra cămilei urmează cămila. Cele mai multe cuvinte ale Domnului le-am lepădat din sân şi de pe buze. Am vrut să stingem nestinsele Lui lumânări; în schimb, le-am stins pe ale noastre…”[26].

Episcopul-martir sârb deplânge rătăcirea omului european, mult mai gravă și mai condamnabilă – în accepțiunea sa – decât cea a neamurilor asiatice. Aceasta pentru că el, omul european, a pierdut scopul și sensul vieții adevărate, ignorându-l pe cel care a spus despre sine că este Calea și Lumina lumii: „Dacă ar fi rămas nebotezată şi necreştină, Europa ar fi fost astăzi înaintea lui Dumnezeu…ceea ce este şi India cea nebotezată. Datoria ei ar fi fost mai mică şi biciul mai blând. Dar ea s-a botezat în numele Preasfintei Treimi,…a primit mărturia apostolească şi a ţinut această mărturie…vreme de o mie de ani. Apoi a început să se lapede de această mărturie…şi să se întoarcă la străvechea vărsătură a străbunilor ei păgâni…de dinainte de Hristos… Lepădându-l pe Hristosul cel viu, Europa s-a închinat la natura moartă, la lucrul mâinilor lui Hristos, asemănându-se cuiva lăsat să intre la curtea împăratului, care, în loc să se închine împăratului, începe să se închine câinilor, pisicilor şi cailor acestuia. La această întunecare, la această nebunie a ajuns Europa în veacul al nouăsprezecelea şi al douăzecelea. Uşor îi va fi Indiei la Înfricoşata Judecată, uşor şi Chinei şi Japoniei, dar foarte greu Europei. Căci ea a fost mai întâi credincioasă, şi apoi a trădat”[27]. 

Continuând în aceeași cheie, Nicolae Velimirovici se întreabă retoric: „O, fraţii mei, pentru ce a lăsat Europa calea cea dreaptă şi a rătăcit în pustia de nestrăbătut? Pentru că s-a îndepărtat de la Hristos cel Călăuzitor şi a început să întrebe de cale pe filosofii săi, pe căpeteniile sale, pe politicienii săi, pe cărturarii săi, pe toţi ceilalţi neştiutori ai săi şi pe ghicitori. Europa nu-l mai întreabă pe Cel ce s-a pogorât din cer şi s-a înălţat din nou la cer, pe Cel ce şi-a vărsat pentru Europa sângele...”[28]. De aceea bătrânul continent nu mai deține o identitate adevărată, pentru că „Europa nu mai ştie cine îi este prieten, şi cine îi este duşman. Nu ştie pe cine să numească Tată şi pe cine Fiu, pentru că este scuipat în ea strămoşescul şi firescul, părintescul şi copilărescul”[29].

În consecință, mai este justificată pretenția seculară a Europei de a fi o lumină pentru alte neamuri? Întrebaţi celelalte neamuri neeuropene – ne îndeamnă Sf. Velimirovici – , şi ele vă vor răspunde. ”Iată ce vor spune Musulmanii: Noi îl iubim pe Mahomed mai mult decât pe Iisus, căci la noi, urmaşii lui Mahomed, este mai multă milă decât la Creştinii europeni. Vă va spune India: Europa este falimentară în credinţă, falimentară în cinste şi falimentară în gândire. Popoarele Europene sunt sub blestemul lui Dumnezeu, căci nu mai sunt popoare, ci viezuri care răpesc de la toţi şi din ţarina tuturor trag în beciurile lor. Aceştia sunt maimuţe cu două picioare, căci susţin maimuţa drept strămoş; sunt viezuri cu două picioare, căci apucă şi fură, răpesc şi trag, şi niciodată nu se satură. Fiare, şi nu oameni. Vă va spune China: Europa a pierdut două adevăruri fundamentale, iar acum se agaţă de cele mărunte şi trecătoare. La pierdut pe Dumnezeu şi a pierdut sufletul. Nu crede nici în Dumnezeu, nici în suflet. Omul trupesc este singurul pe care îl cunoaşte Europa. Despre omul duhovnicesc veţi putea auzi ceva mai degrabă de la triburile africane Zulu, decât de la Europeni. Europa este doar ceea ce vede prin ochii ei”[30]. Or, privirea ochilor este foarte înşelătoare, deoarece ochii văd doar cele de deasupra şi nu pe cele din înlăuntru, văd actorul şi nu omul[31], iar Sf. Proroc Ieremia din Cartea Vechiului Testament avertiza: „S-a suit moartea prin ferestrele noastre”( Ieremia, 9:21) (adică prin ochii noștrii).

În concluzie, scrierile lui Nicolae Velimirovici despre Europa nu sunt antioccidentale, cum am fi înclinaţi să credem la o primă lectură. Când condamnă Europa, el are în vedere atât omul din apusul ei, cât şi pe cel din răsărit. Ambii oameni europeni au plecat, pe rând, de sub acoperişul vieţii creştine. Primii au plecat apusenii, apoi i-au urmat şi răsăritenii. Şi unii, şi alţii s-au transformat în  paznici ai materialismului, ai imoralităţii şi ai autosuficienţei. Şansa lor este reîntoarcerea la Iisus Hristos, care se ridică mai presus de Apus şi de Răsărit[32]. Şansa europenilor ar fi să-şi vină în fire, ca odinioară fiul cel risipitor din parabola evanghelică, adică să se întoarcă la casa lor comună, unde să-şi reînnoade legăturile creştine, pentru că actualmente sunt nişte oameni dezrădăcinaţi. Omul european, occidental sau răsăritean, trebuie să înceteze a mai aplica Divinităţii un arest obligatoriu la domiciliu, să înceteze acţiunea de strivire a omului spiritual prin legi absurde și antihristice, sau după expresia lui Nicolae Velimirovici să îl ţină sechestrat pe Dumnezeu în muzeu[33]. Şansa lor de reuşită este dependentă de reaşezarea societăţii europene pe  coordonata creştină, adică hristoforică (purtătoare de Hristos), conştientă de Jertfa Sfântă a Mântuitorului Hristos. Problema fundamentală a omului european nu este aceea de a şti să-şi trăiască clipa, ci cum să-şi trăiască veşnicia. Aceasta pentru că omul european trăieşte ca şi cum Fiul lui Dumnezeu nu s-ar fi întrupat şi nu ar fi înviat şi pentru el[34]. De aceea, viitorul Europei ar trebui să includă – cu prioritate –  un drum pe care să se regăsească întreaga societate europeană. Sensul acestuia pornește de la „chipul” lui Dumnezeu și trebuie să ajungă – prin Harul Sfintei Jertfe a Domnului Iisus –  la „asemănarea” cu Dumnezeu.

René Descartes, părintele Europei moderne, a spus un mare adevăr: ”în scrierile poeților se află sentinențe mai importante decât în cele ale filosofilor”. Dacă ne-am convins și noi de acest fapt, atunci să ascultăm de poetul și fratele Traian Dorz care, prin Duhul Sfânt, ne-a lăsat scris: ”Jertfla este singurul mijloc de convingere despre credinţa cuiva. Atâta eşti credincios, câtă jertfă poţi da! Cine nu se poate jertfi pe sine nu va convinge niciodată pe nimeni”[35].

Într-o altă scriere, acelaşi preaiubit frate întru Hristos ne îndeamnă imperativ: Condamnă cu asprime ce este vrednic de condamnat! Aruncă ce este vrednic de lepădat! Încurajează ce este sfânt! Și așează totul sub ascultarea Sfințitoarei Cruci! De ce? Pentru că TOATE CELE VĂZUTE SE CER DUPĂ CRUCE (Sf. Maxim Mărturisitorul). O, de ar asculta omul european de aceste sfinte îndemnuri!

Radu ROMÎNAŞU